Cei aproape 1.500 km parcursi pe sine mi-au lasat un gust amar: aceeasi inexplicabila inghesuire a majoritatii pasagerilor intr-un vagon sau doua (din zece), aceleasi scaune incomode, plus eternele intarzieri. M-am temut, insa, mai mult ca altadata, la fiecare scrasnet si fiecare zguduitura: macazurile si sinele serpuitoare isi strigau la tot pasul setea de reparatii, intr-un cant de jale despre o stare deplorabila a infrastructurii ce nu poate fi neglijata la nesfarsit.
Sentimentul de siguranta mi-a pierit definitiv cand am asistat involuntar la cuplarea unei locomotive la o garnitura garata intr-o statie transilvaneana, scena in care un ceferist era cat pe ce sa fie strivit, cand s-a facut nevazut pe sub tampoanele monstrului de 5100 kW aflat inca in miscare, spre disperarea mecanicului care i-a aruncat vreo doua vorbe „dulci“. Dialogul dintre cei doi a continuat in termeni duri, cand ceferistul a constatat ca vagoanele cumparate la mana a doua din Germania nu se cupleaza prea usor cu locomotiva autohtona. S-a lasat cu proteste de o parte - „N-o ciocani dom’le ca spargi cupla!“ - si mesaje rastite in statia radio de cealalta parte, ajungandu-se la ridicari din umeri atunci cand s-a concluzionat ca nu exista o cupla de rezerva. Terifiantul spectacol a luat sfarsit cu o lovitura zdravana de baros si un incurajator „Hai ca merge“.
In tren, insa, nici vorba de rasteli din partea membrilor celei de-a doua armate a tarii: „nasii“ imbiau mieros pasagerii in vagonul restaurant, marsand pe argumentul suprem in fata fumatorilor: „Acolo e voie!“. Intr-adevar, vagonul restaurant e o oaza cu mult fum si aburi de cafea, ba chiar si iz de palinca, dar nu-i chip sa-ti priasca ceva daca nu esti pregatit pentru tangajul si ruliul marilor - asa de tare ajungi sa fii clatinat chiar fara sa fi ras vreun strop din sticlele insirate in spatele ceferistului care-i in acelasi timp barman, chelner si debarasator. Omul face tot ce poate pentru a-si tine aproape musteriii, fiindca mai tot ce vinde e la pret de Intercity. Fara bon, evident, ca doar se vorbeste despre restructurari si cine stie cate salarii compensatorii se vor acorda...
N-am mai vazut lehamitea oamenilor cu uniforme bleumarin, dar nici nu mai au la fel de multi clienti incat sa-si permita arborarea acelui aer superior pe care-l afisau in urma cu multi ani. Am vazut insa destule zone in care sinele tresareau de sub o patura de ierburi si prea multe semnale ascunse pe dupa crengi si buruieni gigantice, adica lucruri in stare sa alunge orice urma din buna dispozitie regasita in vagonul restaurant. Dupa nenumarate suspine ale boghiurilor si incetiniri ale garniturii, am rasuflat usurat cand m-am vazut inca intreg pe peron. Fericit ca am ajuns in ultima statie, dupa o calatorie in care siguranta feroviara a coborat la prima, am concluzionat ca lucrul cel mai bun pentru calea ferata ar fi ca tot mai multi dintre cei ce dicteaza mersul banului public sa ajunga sa calatoreasca doar ca simpli pasageri intr-un tren obisnuit, nu o garnitura speciala, pentru oficialitati. Poate n-ar strica daca in noianul de masuri anticriza s-ar numara si obligarea functionarilor de la Finante si Transporturi sa circule cu trenul. Altfel, nesiguranta feroviara va eroda tot mai grabit afacerile pe sine.
